Nu fusese niciodată la mare, nu-şi aducea aminte de un asemenea eveniment, când ceilalţi copii erau duşi în tabără, la Năvodari, el era pedepsit sau era trimis în tabere în care nu voiau să se ducă alţii, nişte locuri anoste, cu barăci dormitor din pal melaminat, cu cantine în care colcăiau gândacii, iar personalul îi privea ca pe ceea ce şi erau, de fapt: nişte orfani, crescuţi din banii statului. Nu-şi aducea aminte de niciun părinte, i se spusese că muriseră amândoi, când era încă sugar. Ca printr-o ceaţă, totuşi, se vedea lângă o femeie foarte frumoasă, cu păr castaniu, lung până în talie, ochi migdalaţi, dinţi albi, frumoşi, fustă bleumarin şi bluză albă, din mătase. Se juca cu el pe malul unei întinderi nesfârşite de apă şi îi punea la ureche o scoică mare, imensă, iar el auzea adevărate furtuni cuprinse între pereţii din sidef. Îşi forţase memoria să-şi aducă aminte mai multe, dar nu reuşise, într-un târziu ajungând la concluzia că imaginile nu erau decât secvenţe dintr-un vis pe care-l avusese şi care-i plăcuse foarte mult… De altfel, amintiri plăcute avea prea puţine la cei optsprezece ani ai lui. În schimb, din celelalte… Bătăi, cât cuprinde! Şi de la copiii mai mari şi de la pedagogi şi de la cadrele didactice, ba chiar şi de la femeile de serviciu şi supraveghetori. Doar „tanti” Ileana, bucătăreasa bătrână şi grasă, îi arătase compasiune, sau milă, îl mai proteja de bătăi şi îi dădea câte o felie de pâine cu marmeladă…

„Fii, mamă, mai supus, că te snopesc ăştia!”, aşa sunau sfaturile femeii, sfaturi pe care nu le urmase niciodată. Când avea zece ani, „tanti” Ileana se pensionase şi el rămăsese şi mai singur de cât era. Se înrăise şi mai mult, învăţase să se bată pentru orice şi, curând, deveni evident că ajunsese imun la durere! Suporta orice durere, dar nicio umilinţă. Din fericire, era strălucitor la şcoală, cititul fiind pasiunea sa ascunsă, astfel că, de pe la 14 ani începuse să-şi pună toţi profesorii în dificultate. Rezultatul fu că aceştia îl priviră cu şi mai multă ură.

Acum stătea cu diploma de bacalaureat în mână, în curtea asfaltată a instituţiei de creştere a copiilor orfani sau abandonaţi, Castelul, cum îi spuneau nu numai ei, ci toţi locuitorii oraşului. „Instalator termist”, asta era meseria pe care o avea acum, după ce absolvise liceul industrial învecinat cu micul univers în care crescuse. Nu-l impresiona asta, nu-l întrista, nu-l umilea, nici nu-l bucura, era doar mulţumit că are să scape de aici. Voia să plece cât mai departe, să se angajeze undeva, să câştige bani, să fie propriul său stăpân. Ştia că libertatea lui nu va dura mult, ca toţi ceilalţi adolescenţi de vârsta lui, urma să fie încorporat şi să plece în armată, probabil la o unitate de munci. Întreaga ţară era un şantier, dar nu-l speria nici asta… Era pregătit pentru orice… Singurul lucru pe care şi-l dorea, era să lase totul în urmă şi să uite…