-          Te duci la baraca 14, la nea Ilie Toderaşcu, el are să-ţi dea cazarmamentul şi cartelele pentru cantină. Ai să stai cu nişte oameni mai în vârstă, navetişti de la ţară, sper să nu-mi faci probleme…, îi spuse rece, impersonal, şeful serviciului Administrativ. Omul era încordat că nu-i sosise încă, de la judeţ, transportul cu Dero, săpun şi cloramină. „Cu ce mama dracului să ţii curate 16 barăci în care trăiesc peste 500 de suflete? Oamenii vin murdari de la lucru, au nevoie de condiţii cât de cât civilizate, iar pe lângă cele 16 barăci dormitor, mai era şi cea a Comandamentului, cantina şi clubul… Şi asta era altă poveste; un televizor alb-negru, marca „Sirius”, pentru 500 de muncitori şi personalul administrativ! Când era câte un meci, nu mai puteai respira în clubul din pal melaminat, din cauza fumului de la ţigările proaste, fără filtru…”

-          Băi, ia stai aşa, unde te grăbeşti? Cum dracului ai zis că te cheamă, că am uitat să-ţi trec numele pe fişă…

-          Radu Borali, domnule…

-          Domnii-s la puşcărie, mă, eu sunt tovarăş cu tine!

-          Da, tovarăşe.

-          Aşa, vezi!? Să nu-mi faci probleme!

-          Nu fac, tovarăşe!

-          Dimineaţă te duci la „Personal”, să te repartizeze la o brigadă.

-          Aşa am să fac…

Ceea ce vedea Radu acum, i se părea de pe altă lume. Singurul lucru familiar era careul de beton, cu catarg pe latura dinspre baraca pe care scria „comandament”. În rest, locul blocului de beton în care îşi trăise copilăria şi adolescenţa lui tristă, era luat de nişte barăci lungi, cu două nivele, cu structura din beton şi pereţii din pal melaminat de culoare vernil sau albastră şi acoperişuri din plăci de azbociment. Era ceasul al doilea al după amiezii şi nu se auzea nici un zgomot. Pe fiecare baracă, la colţuri, era scris mare, cu minium de plumb, câte un număr, astfel ca să poată fi bine identificate. La numărul 16, intră, la întâmplare, pe uşa de la un capăt al barăcii, dar înăuntru constată că cele două intrări se aflau la capetele unui coridor comun. Mirosul persistent de detergent ieftin şi de umezeală nesănătoasă îl derută la început, dar apoi se obişnui cu el. pe prima uşă din dreapta scria „Administraţie”, iar el bătu cuviincios în tocul de lemn fragil, de brad.

-          Intră! bubui o voce dinlăuntrul încăperii şi Radu păşi curios peste pragul încăperii. Se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. După voce, se aştepta ca omul care-i răspunsese să fie vreun uriaş, numai că, adăpostit sub o şapcă triunghiulară şi acoperit de un halat mult prea mare, cu mânecile suflecate şi care-i ajungea până aproape de călcâie, Ilie Toderaşcu abia trecea de un metru şi jumătate…

-          Ce-ai rămas, muceo, aşa, ca la dentist? Ce vrei?

-          Am fost trimis la dumneavoastră, să-mi daţi cazarmamentul…

-          Ai venit să te angajezi? Mă-ta, tac’tu, ce zic de treaba asta? Cum lasă câte unii copiii să se nenorocească pentru nişte bani…

-          Nu ştiu!

-          Ce nu ştii?

-          Ce-au zis mama şi tata…

-          Ai fugit de acasă?

-          Nu, domnule, am terminat şcoala şi am venit, dar nu-mi cunosc părinţii…

-          Vii de la Casa de Copii?

-          Da, domnule!

-          Mie să nu-mi mai zici „domnule”! Eu sunt „nea Ilie” şi când ai nevoie de ceva, să vii la mine, să vorbim!

-          Bine, nea Ilie, am să vin…

Îşi luă lenjeria de pat şi două pături, umeraşele pentru haine şi două bucăţi de săpun, una pentru spălatul feţei, cealaltă pentru picioare. Salopetele, casca de protecţie, cizmele şi mănuşile de protecţie şi le aruncă, balot, peste umăr. Valiza uşoară, de carton, îl incomoda la mers, dar ce mai conta… Urcă scările petrecut de privirile omuleţului de la „Administraţie”.

Încăperea era mai degrabă mică, mobilată cu două dulapuri mari, şase paturi (din care doar cinci erau ocupate), o masă şi trei scaune metalice, cu blatul şi spătarul din acelaşi pal melaminat. Pe jos era aşezat linoleum de culoare gălbuie… Pe fereastra lângă care era aşezat patul rămas liber, pe care avea să-l ocupe el, se vedea colţul unei păduri ce începea timid, la marginea şantierului.

Seara, târziu, îi cunoscu şi pe cei cinci colegi de cameră ai săi; oameni trecuţi de patruzeci de ani, cu toţii fierari betonişti, care în fiecare sâmbătă plecau acasă, undeva, prin satele din jur. Ilie Toderaşcu veni şi îi aduse cartela pentru cantină şi chiar insistă să meargă cu el la masă. Acesta a fost primul lui mare eveniment din viaţa de „salariat”. Mâncarea i se păruse cea mai bună pe care o gustase vreodată şi se simţise minunat între oamenii mari, care nu-l îmbrânciseră şi nici nu căutaseră vreun moment de neatenţie a sa pentru a-i arunca ceva în farfurie. Constată că îi plăceau la nebunie oamenii simpli, care se priveau cu respect unii pe alţii, care îşi vorbeau (în cazul celor de la ţară) cu „dumneata” şi care nu permiteau glumele proaste. Acesta era mediul în care îl introdusese Ilie Toderaşcu, „nea Ilie” cum îi spuneau absolut toţi şantieriştii, deşi unii dintre ei păreau mult mai în vârstă.

-          Mai sunt şi din cei răi, puştiule, pe şantier nu prea alegi la oameni, iei tot ce-i bun de muncă, da-i mai bine să nu le cauţi în coarne…

-          Ce fac cei răi?

-          Îşi beau banii, joacă jocuri de noroc, nu se prea ţin de treabă… Ai să-i cunoşti…

-          Nu vreau să învăţ nici să beau, nici să joc jocuri de noroc.

-          Aşa să fie, numai că învăţul rău este mult mai uşor de luat decât cel bun…

-          Bibliotecă este?

-          Cred că sunt nişte cărţi puse în rafturi, la club, ba chiar avem şi o fată bibliotecară, vine de la oraş o dată pe lună, da’ până acum, n-a avut clienţi…

-          Poate că-mi faci cunoştinţă cu ea, nea Ilie…

-          Cu aia îţi fac cunoştinţă cu plăcere, că nici ea parcă nu-i de aici…

-          Cum adică?

-          Ai să vezi…

La câteva zile, Ilie Toderaşcu îi făcu cunoştinţă, într-adevăr, cu Ileana şi Radu se îndrăgosti de ea, simţind pentru prima oară fiorul apropierii de o fată, aşa cum nu-l simţise niciodată până atunci. Era mai mare cu şase ani decât el, dar vârsta părea să nu conteze pentru niciunul dintre ei. Îi apropia dragostea pentru cărţi şi Ilie Toderaşcu văzu, cu uimire, cum puştiul timid se schimbă de la o zi la alta, devenind mai sigur pe el, schimbându-şi expresia şi felul de a fi, maturizându-se şi devenind o persoană cu replică acidă, cu personalitate puternică şi cu tonuri grave în expresie. „Ce l-o fi schimbat aşa? Cărţile sau Ileana?” se întrebă bătrânul funcţionar, dar răspunsul la întrebarea asta nu-l află singur nici după mulţi ani. După un an, când bărbieritul feţei devenise un obicei pentru Radu Borali, acesta fu încorporat şi trimis militar la o garnizoană din nordul ţării… Ileana primi regulat scrisori timp de mai bine de un an, dar, de la o vreme, fluxul acestora încetă brusc şi nu ştia de ce… Nea Ilie Toderaşcu nu primi nicio scrisoare, în afară de o felicitare de anul nou.

Follow @divertisment