Avea trăsăturile mult mai mature, iar părul castaniu deschis avea sclipiri aurii în lumina verii târzii. Se întorsese de trei zile din armată, iar acum stătea la o terasă din oraşul de lângă şantier, cu nea Ilie Toderaşcu, în faţa câte unei sticle cu bere.

-          Te-ai schimbat mult puştiule!

-          Nu spuneai dumneata că armata te face bărbat? Poate că asta s-a întâmplat şi cu mine…

-          Poate, sau poate este altceva… Eşti un soi ciudat, Radule! Nu ştiu de ce, dar cred că tu copil n-ai fost niciodată…

-          Să-ţi fi petrecut şi dumneata copilăria cum mi-am petrecut-o eu şi te mai vedeam atunci ce spuneai…

-          Nu este vorba de asta. Tu de când ai venit erai mult mai matur decât ţi-ar fi dat voie vârsta să fii. Arţăgos şi cu o înţelegere matură, prea matură, a lucrurilor, am crezut că o să te mai moi după ce te vei obişnui cu lumea. Pe urmă am crezut că te-ai îndrăgostit de Ileana, dar mi-a zis că, în ultimele luni, nici ei nu i-ai mai scris…

-          La ce sunt bune vorbele înşirate pe cărţi poştale, nea Ilie? Ţin la ea, m-am întors, ea fost prima fiinţă la care am alergat…

-          Poate că nu-i destul, pari că faci totul aşa, automat, ca un robot… Vouă, în armată, nu v-a dat concediu? Unde l-ai făcut? De ce nu ai primit nicio permisie, să vii să o vezi pe ea, să mă vezi pe mine?

-          S-a ivit altceva, nea Ilie! S-a întâmplat un lucru ciudat cu mine, ceva ce nu credeam că ar fi putut să mă atingă vreodată. Pur şi simplu neglijam treaba asta…

-          Despre ce treabă e vorba, Radule?

-          Ştii că nu am vorbit niciodată de părinţii mei, nu m-a interesat niciodată cine au fost şi ce fac, credeam că am fost abandonat de bunăvoie la casa de copii, aşa că de ce m-ar fi interesat pe mine soarta lor…

-          Şi, dintr-o dată, te-a lovit curiozitatea?

-          N-a fost aşa! Pur şi simplu, s-a întâmplat!

-          Cum?

-          Eram pe terasa unei cofetării din Oradea, îmi aşteptam doi colegii să iasă de la film; eu refuzasem să intru, nu-mi plac chinezăriile astea cu oameni care merg pe pereţi şi calcă pe ape… La masa din spatele meu discutau două femei, una tânără şi frumoasă, frumuseţea aia agresivă, ştii dumneata, care te face curios… Cealaltă era mai în vârstă, dar de o calitate aparte, ceva care te duce cu gândul la rasă…

-          Bă, tu ai citit prea multe cărţi…

-          Ai răbdare, nea Ilie, ai să vezi că nimic nu este rodul imaginaţiei mele…

-          Aşa, şi?

-          Vorbeau de lucruri de toată ziua, dar ceva anume, parcă o muzică neştiută,  m-a atras la vorbele femeii în vârstă. Vorbea despre o anume Belona, fostă colegă de-a ei şi despre drama familiei femeii aceleia…

-          Dacă ai să pleci urechea la toate poveştile triste din lumea asta, ai să suferi mult în viaţă, Radule!

-          Văd că eşti nerăbdător, nea Ilie, aşa că am s-o iau pe scurtătură. La un moment dat, femeia i-a spus fetei tinere: „Radu, fiul Belonei, ar fi cu numai doi ani mai mic decât tine! Nimeni n-a ştiut ce s-a întâmplat cu el, iar eu, atunci, în seara în care s-a omorât, i-am promis, la telefon, că am să am grijă de el! Biata Belona Borali; după câţiva ani s-a aflat că toată tragedia a pornit de la o simplă greşeală birocratică…” Crezi că sunt mulţi oamenii din ţara asta pe care să-i cheme Radu Borali şi să aibă vârsta mea, nea Ilie?

-          Nu, băiatule, nu cred! Zi-i mai departe!

-          Am tras, în continuare, cu urechea şi am aflat că femeia era directoare adjunctă la o şcoală generală din Constanţa. Sincer, de-atunci nu m-am mai gândit decât la asta. Simţeam că trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu părinţii mei, de am ajuns eu un copil al nimănui, ce soartă aş fi putut să am…

-          Şi ce-ai făcut?

-          Am avut un coleg de pluton, Caracotă îl cheamă, care este din Tuzla; şi l-am întrebat dacă în concediu pot să merg acasă la el. A primit imediat şi am aşteptat, cu înfrigurare, concediul. Comandanţii mi-au aprobat fără nicio reţinere, mai ales că m-am evidenţiat mereu şi nu am făcut nicio problemă nimănui, cât am fost militar.

 Radu sorbi cu sete din berea care se încălzise, apoi făcu semn ospătarului să aducă alte două sticle.

-          Mie dă-mi ceva mai tare, zise Ilie Toderaşcu, că m-ai ameţit, măi Radule, cu povestea asta!

-          Acum, vezi, nea Ilie, de ce n-am venit în concediu şi nici Ilenei nu mi-a mai ars să-i scriu?

-          Văd, Radule, zi-i mai departe! Ai descoperit ceva la Constanţa?

-          Când am văzut marea de pe fereastra vagonului, am ştiut că este marea aia pe care mi-o aduceam aminte şi care credeam că este plăsmuirea unui vis… Am ştiut atunci şi că femeia aceea frumoasă a fost mama mea… Mai aveam puţin, nea Ilie, şi puteam să-mi pipăi rădăcinile, să ştiu de ce am plecat în viaţă şi sub care blestem trăiesc…

-          Nu vorbi, copile, de blesteme, tu eşti născut sub o stea luminoasă, altfel n-ai fi răzbit până aici…

-          Aşa o fi, dar să merg mai departe. Colegul meu credea că o să mergem la plajă, dar eu l-am rugat să nu-mi aibă grija, ci doar să-mi împrumute nişte haine civile. Nu voiam să fiu legitimat de fiecare patrulă militară şi nici să stau cu mâna la tâmplă toată perioada concediului.

-          Ai plecat, deci, în căutare… Bietul de tine, n-aveai decât un sâmbure de speranţă…

-          Şi asta, nea Ilie, dar aveam şi câteva indicii clare. Mama mea se numea Belona Borali, fusese învăţătoare şi murise în urmă cu douăzeci de ani. Aveam, deci, de unde porni în drumul meu!

-          Trist drum, copile; n-aş dori nimănui să fie nevoit să-l facă…

-          Aşa o fi, dar urmele le-am găsit imediat la inspectoratul şcolar. Mi-au spus şcoala la care lucrase, în cartierul vechi, de lângă port, şi m-am dus acolo… Ca-ntr-un film regizat de un amator, prima femeie pe care am văzut-o în cancelarie, era femeia pe care o admirasem pe terasa cofetăriei din Oradea. M-a privit întrebător şi n-am lăsat-o să aştepte. I-am povestit totul, de la discuţia avută cu fiica ei şi pe care o auzisem întâmplător, până la trecutul meu la casa de copii. Mă asculta şi îi curgeau lacrimile şuvoi. Mi-a spus că o cheamă Carmen Preoteasa şi că a fost cea mai bună prietenă a mamei. Mi-a dat adresa ei şi m-a rugat să vin a doua zi la ea acasă, să stăm de vorbă în linişte. Noaptea care a urmat, a fost cea mai lungă noapte a vieţii mele, nea Ilie, iar zorile mi s-au părut o adevărată izbăvire. Am plecat de dimineaţă din Tuzla, de la casa prietenului meu, şi am colindat prin Constanţa, ca să-mi treacă timpul. De la o vreme, m-am aşezat pe nisip, pe plaja de lângă Cazinou şi amintirea cu imaginea mamei mele care îmi ţine scoica uriaşă la ureche a devenit atât de vie, încât i-am auzit şi râsul şi glasul vesel…

Radu mai înghiţi o gură de bere, apoi scoase un pachet de ţigări cam boţit, din buzunar, trase din el o ţigară şi o aprinse cu o mişcare precisă a băţului de chibrit pe marginea cutiei de carton.

-          Ai luat obiceiul acesta?

-          Trebuia să am şi eu un nărav, nea Ilie, aşa că l-am ales pe cel mai inofensiv.

-          Aşa o fi, numai zi-i mai departe!

-          Carmen Preoteasa mă aştepta cu masa pusă şi abia atunci mi-am dat seama că nu mai mâncasem nimic din dimineaţa zilei care trecuse. Am mâncat cu lăcomie, în timp ce ea mă privea încontinuu.

-          Semeni atât de mult cu Vlad, tatăl tău, ai exact aceleaşi gesturi ca şi el! cât de mult s-ar fi bucurat să te vadă… cu ce te ocupi?

I-am spus că înainte de armată am lucrat pe un şantier şi că, probabil, am să mă întorc acolo după ce am să termin stagiul militar. Pentru o clipă, ochii ei s-au umbrit, apoi mi-a povestit despre părinţii mei. Tatăl meu a fost comandant de navă militară, se numea Vlad Borali şi, la un an după ce m-am născut eu, în urma unei delaţiuni care erau la modă pe atunci, a fost arestat şi anchetat mai multe luni. În timpul acesta, fără să ştie nimeni de ce, mama mea s-a sinucis, aruncându-se de pe clădirea Cazinoului. La doar două săptămâni înainte de a fi eliberat tatăl meu, a murit şi bunica mamei, singurul membru al familiei care mai era în viaţă.

- Iar tatăl tău?

- După ce a fost eliberat, se pare că l-a descoperit pe cel care-l „încondeiase”, l-a împuşcat şi pe urmă s-a împuşcat şi el!

- Asta, măi copile, este chiar o tragedie cum n-am mai auzit… În mod normal, ar fi trebuit să citesc prin ziare despre cazul acesta…

- Uiţi, nea Ilie, că-n vremurile alea multe erau trecute sub tăcere, iar nenorocirea familiei unui ofiţer anchetat pentru „atitudine duşmănoasă” nu avea de ce să fie mediatizată…

- Cum ziceai că îl chema pe ticălosul care ţi-a nenorocit familia?

- Mircea Giumara, de ce?

- Mai bine că a făcut taică-tu ce a făcut, altfel, aşa cum te cunosc, ai fi făcut-o tu!

- Da, cred că aşa ar fi fost. Carmen Preoteasa mi-a dat şi două fotografii, una în care era alături de mama mea şi alta în care era alături de ambii părinţi, chiar înainte de a mă naşte eu, la Revelionul anului 1963.

Ilie Toderaşcu privi cele două bucăţi de carton pe care Radu le aşeză pe masă. Fu surprins de cât de mult semăna bărbatul imortalizat cu douăzeci şi doi de ani în urmă pe micul dreptunghi alb-negru cu tânărul său prieten. Poate doar uniforma militară şi privirea fixă îl făceau să pară mai dur, dar la fel de surprins fu de frumuseţea uluitoare a femeii despre care Radu spunea că fusese mama lui…

Follow @divertisment