Încăperea nu se deosebea cu nimic de altele câteva sute din întregul oraş. Era o garsonieră confort I, într-un bloc din cele construite cu zecile în ultimii ani, în oraşul acesta care nu avea nici un farmec, fiind construit ca atâtea altele câteva zeci, din ţară, parcă după un şablon al unui proiectant lipsit de inspiraţie şi-mai ales-de talent. O încăpere de 6/4 metri, prevăzută cu trei uşi. Una dădea în balconul de pe care puteai zări spaţiul murdar, acoperit cu gunoaie de tot felul, dintr-un careu mărginit de alte trei blocuri la fel de impersonale ca şi acesta. O altă uşă dădea într-o chicinetă prevăzută cu chiuvetă şi în care aveau loc fix o masă cu două scaune fără spătar şi aragazul cu butelie. Pe pereţi erau fixate două corpuri suspendate în care se găseau câteva farfurii şi pahare desperecheate, ceşti de cafea şi vreo două cratiţe, totul lucind de curăţenie. De un cui bătut în canatul singurei ferestre de aici, spânzura un mic aparat de radio cu tranzistori, de forma unui robot din revistele cu benzi desenate pentru copii.

Cea de-a treia uşă dădea în holul unde se afla debaraua, cuierul cu suportul pentru încălţăminte şi un frigider vechi, marca Fram. Tot de aici, printr-o uşă intrai în baia cu cadă (un lux extraordinar pentru majoritatea oamenilor de pe şantier sau din căminele de nefamilişti, care mergeau să-şi facă baie la bătrâna clădire a „Băilor Comunale”), în timp ce pe alta ieşeai pe palier şi pe casa scărilor. Ileana era mândră că, după ani de zile, după multe rugăminţi şi intervenţii (se şi culcase cu vreo doi activişti de la „Sindicate” care îi promiseseră că îi rezolvă problema), obţinuse această garsonieră şi nu mai fusese nevoită să stea în gazdă sau pe la vreun cămin de nefamilişti. Pentru mobilier şi celelalte amenajări, îi rămăseseră destul de puţini bani, până la urmă cât putea să strângă dintr-un amărât de salariu de bibliotecară. Stătea sub pilota grea, trimisă de mama ei, de la ţară, dezbrăcată complet, cu pletele blonde pe pieptul lui Radu, bărbatul mai tânăr cu şase ani decât ea şi de care se îndrăgostise de cum îl văzuse, timid şi închis în el, când, cu patru ani în urmă, intrase în sala bibliotecii de pe şantier, însoţit de „gospodarul” Ilie Toderaşcu. Îl simţi cum se foieşte şi începu să-l mângâie pe pieptul lat.

-          Măcar cafea puteai să faci, mormăi el…

-          De unde ştii că n-am făcut, deja?

-          Pentru că nu-i simt mirosul, mormăi el, încă având moliciunea somnului în glas.

-          Poate că n-am vrut să te trezesc…

-          Poate că ţi-a fost lene! De ce nu răspunzi niciodată clar şi încerci să transferi responsabilitatea pe cel de lângă tine?

-          Pentru că sunt femeie, ai uitat? Iar o femeie, care mai este şi tânără şi frumoasă, ca mine, are nevoie de protecţia unui bărbat…

-          Încă…

-          Încă, ce?

-          Încă „tânără şi frumoasă”, cum ziceai…

-          Adică, vrei să spui că am început să îmbătrânesc?

-          Nu, vreau doar să-ţi amintesc că eşti cu şase ani mai mare decât mine, iar eu nu mai sunt un copilandru…

-          În schimb eşti foarte delicat şi foarte tandru…

-          Este efectul lipsei de cofeină! Îmi vine greu să fiu delicat sau curtenitor înainte de prima cafea a zilei.

-          Bine, atunci merg să fac o cafea. A propos, mi-a adus Mihaela cafea adevărată, „Alvorado”, nu te tratez cu nechezol de care bea clasa muncitoare…

-          Să-i aduci mulţumirile mele! Dacă n-ar fi aşa de urâtă, aproape că i-aş face curte…

-          Sunt convinsă de asta, numai că ai călca pe un teren foarte instabil!

-          De ce crezi asta? Este măritată?

-          Nu, a fost vreo câteva luni, iar individul regretă şi acum faptul că a crezut că poate fi şmecher… Îl tentau banii şi situaţia materială a Mihaelei, pe urmă a aflat că lucrurile nu sunt deloc simple. Tatăl ei este colonel de Securitate, nu l-a plăcut niciodată pe individ şi l-a „aranjat” până la urmă…

-          Cum adică, „l-a aranjat”?

-          Acum „plantează portocali” pe la Canal, doar pentru faptul că i-a dat o palmă Mihaelei când a găsit-o, complet dezbrăcată, în apartamentul conjugal, cu un coleg de-al lui, care se afla, întâmplător, în aceeaşi ţinută vestimentară…

-          Şi în loc să-şi pedepsească prea curva odraslă, domnul colonel l-a pedepsit pe ginerele încornorat?

-          Cam aşa ceva…

-          Auzi, ştii ceva, fă-mi, totuşi, nişte nechezol!

-          A contat, probabil, palma care nu era prevăzută în contractul nupţial…

Sorbiră încet, concentraţi, din ceştile cu cafeaua venită pe filiera Securităţii şi Radu îşi aprinse o ţigară pe care o trăsese febril dintr-unul din pachetele sale mereu boţite.

-          Tot Mihaela mi-a adus şi nişte Kent, de ce nu fumezi din alea, măcar în casă?

-          Pentru că m-am obişnuit cu astea, sârbeşti, pentru că nu vreau şi pentru că aş avea impresia că put a colonei de Securitate şi a curvă ieftină şi urâtă, care se bucură de îmbrăţişările bărbaţilor doar pentru că le poate oferi cafea adevărată şi băuturi fine şi ţigări de contrabandă… Merci, mă simt bine cu ţigările mele sârbeşti…

-          Auzi, Radule; noi n-am discutat niciodată despre situaţia noastră…

-          Nu, n-am discutat şi bine am făcut! Ne simţim bine împreună, nu suntem legaţi de niciuna din convenienţele nenorocite, care mai mult îi separă pe oameni decât îi unesc, suntem tineri şi liberi, facem amor cu patimă, ce ne-am mai putea dori?

-          Uneori nu-mi place cum vorbeşti! Pare un discurs străin, învăţat din multele cărţi pe care le-ai citit…

-          Este doar efectul materialismului-dialectic adânc înfipt în mine încă de când eram copil… E ca un drog, nu mă mai pot dezobişnui…

-          Cum de nu ţi-e frică să vorbeşti aşa?

-          Poate că port stigmatul permanentelor victime ale doctrinei luptei de clasă, poate că sunt Mielul biblic, care trebuie sacrificat pe altarul progresului societăţii socialiste multilateral dezvoltate…

-          Te rog, nu mai vorbi aşa! Într-o zi te va auzi cineva şi nu ştiu ce te vei face, ce ne vom face… Tu eşti în anul doi la Facultate, este drept, la „fără frecvenţă”, dar să ştii că poţi fi exmatriculat şi de acolo; este suficientă o „anonimă”… Ştii bine ce s-a întâmplat cu părinţii tăi!

-          De fapt, ştiu foarte puţin, dar într-o zi poate că am să aflu…

Follow @divertisment