ÎBalul care urmase paradei militare, la Cazinou, fusese unul absolut strălucitor. Uniformele, în marea lor majoritate, de marină (doar câteva kaki, ale trupelor de uscat, se intercalaseră) erau strălucitoare, iar ofiţerii, spilcuiţi şi pomădaţi, păreau scoşi din cutie. În mijlocul ringului de dans, Vlad şi Belona Borali atrăgeau toate privirile. Ritmurile de vals sau de tangou păreau compuse doar pentru ei, iar ei se simţeau în lumea lor acolo, tineri, frumoşi şi admiraţi de toţi acei oameni. Pe lângă Belona, celelalte femei din marea sală de bal păreau nişte ţaţe stânjenite în rochiile de mătase cu imprimeuri (total nepotrivite pentru un bal), cu pălăriile strâmbe şi mâinile bătătorite, cu unghiile tăiate strâmb, în mănuşile fine, de fir de mătase. Contraamiralul Vrapcea, însoţit de colonelul Ilaşcu, comandantul Miliţiei, se apropie de soţii Borali atunci când orchestra se opri pentru o scurtă pauză.

-          Tovarăşe colonel, ţi-l prezint pe căpitanul Vlad Borali şi încântătoarea lui soţie, Belona.

-          Dumneavoastră, cu nava dumneavoastră, aţi deschis parada, mi se pare!?

-          Am avut, într-adevăr, această cinste!

-          În mod cu totul meritat, tovarăşe colonel, vă asigur! Vlad Borali este unul dintre cei mai capabili tineri ofiţeri ai noştri, iar timpul va confirma faptul că nu ne-am înşelat…

-          După câte văd, tovarăşe căpitan, nici pe ringul de dans nu vă faceţi de râs, ba dimpotrivă!

-          Oooh, este doar meritul partenerei mele! Cine nu s-ar descurca când dansează cu Belona?

-          Sunteţi şi curtenitor, pe deasupra! Bine, mergeţi şi distraţi-vă, tovarăşe căpitan, acesta este apanajul dumneavoastră, al celor tineri şi fără de griji… Mă bucur că v-am cunoscut!

Într-un colţ al sălii, Mircea Giumara şi Ion Dumbravă priveau încruntaţi, otrăviţi de strălucirea soţilor Borali, dar şi de numărul paharelor de votcă date pe gât.

-          Ai dat hârtia?

-          Da, am fost chemat şi la raport, ca să detailez cele scrise acolo. Mâine au să te cheme şi pe tine! Abia aştept să-l văd pe maimuţoi când va fi chemat la Securitate…

-          Cine a mai fost de faţă când te-au chemat la raport?

-          Belimace, comandantul Securităţii, Ilaşcu…

-          Păi ăsta văd că le joacă în lesă!

-          Aşteaptă până mâine…

De fapt, totul s-a întâmplat chiar în seara aceea, mult mai devreme decât ar fi crezut Giumara şi Ion Dumbravă. La scara blocului îi aştepta o Volgă neagră. Un bărbat bine îmbrăcat, în costum gris-fer, cu pălărie (deşi, după trăsături, nu împlinise treizeci de ani) veni spre ei şi se recomandă:

-          Sunt sublocotenentul Marinescu. Dumneavoastră, tovarăşe căpitan, trebuie să veniţi cu noi, într-o problemă urgentă…

-          Vlad, ce s-a întâmplat? apucă Belona, impacientată, să întrebe.

-          Nicio grijă, dragă tovarăşă, într-o oră-două, îl aducem pe tovarăşul căpitan înapoi. Să-i faceţi un ceai până atunci…

-          Stai liniştită, Belona, interveni şi Vlad Borali, probabil este o treabă de rutină! Ştia că nu este aşa…

Orele se succedau cu mare greutate şi Vlad Borali era pasat de la un anchetator la altul ca o minge de fotbal între câţiva maeştrii ai balonului rotund. La început îi veni să râdă de acuzaţiile care i se aduceau. Era adevărat că tatăl său murise în luptele purtate cu puternica flotă sovietică, dar asta nu însemna că-i ura pe sovietici. Era ofiţer de carieră şi înţelegea regulile războiului. Pe de altă parte, îşi dădea seama că aceia care-i ticluiseră denunţul, îl cunoşteau foarte bine. Prea multe elemente veridice erau însăilate acolo, lângă adevăruri presupuse şi minciuni gogonate, în aşa fel încât totul părea real.

-          Nu puteam să spun asta, tovarăşe colonel…

-          Eu nu sunt tovarăş cu duşmanul de clasă!

-          Mă scuzaţi, cetăţene Belimace… Înţeleg că sunt sub anchetă, dar asta nu înseamnă că sunt condamnat. Sunt, totuşi, ofiţer al armatei române, dosarul meu şi viaţa mea, sunt fără pată. Cum, dintr-o dată, pe baza unei simple delaţiuni, am ajuns o otreapă?

-          Te reclamă şi te denunţă ofiţeri de încredere ai Flotei…

-          Cine sunt aceia?

-          Unul dintre ei este secundul tău, Mircea Giumara!

-          El este cel mai slab ofiţer al Flotei! I-am dat doar calificative de „satisfăcător” şi asta pentru că este al doilea la comandă… Testaţi-l, daţi-i cele mai simple probe şi veţi vedea că nu este capabil să le treacă! Aproape că este firesc ca un astfel de om să mă reclame, dar de când ascultă Partidul de toţi neterminaţii, de toţi cei care-l fac de ruşine?

-          Nici tu nu te-ai evidenţiat ca un activist devotat!

-          Poate că nu, am crezut că este destul să-mi fac datoria cu conştiinciozitate şi patimă, am crezut că Patria trebuie slujită cu toată fiinţa şi cu toată priceperea…

-          Partidul, bă, nu Patria! Ce-i Patria? O noţiune abstractă, de sorginte burgheză… În curând vor dispare graniţele din marele lagăr socialist, noţiunile astea naţionaliste despre pământul sfânt al Patriei vor fi doar nişte sloganuri reacţionare! Partidul este simbolul credinţei noastre, el îi uneşte pe proletarii de pretutindeni, pe altarul lui trebui să ne jertfim cu toţii!

Târziu, după 72 de ore de anchetă, Vlad Borali îşi dădu seama că nu mai avea rost să lupte şi nu mai avea nici puterea să o facă. El era condamnat încă de la început, aşa că, în cele din urmă, renunţă…

A doua zi, la domiciliul lor se prezentă Ion Dumbravă. Sub braţ purta un pachet cu bomboane de ciocolată. Îi deschise Belona, care-l cunoştea din vedere, i-l prezentase Vlad anul trecut…

- Tovarăşe Belona, să ştiţi că eu sunt secretar de partid şi pot să-l ajut pe soţul dumneavoastră, dar dacă o s-o fac, recunosc, n-am s-o fac pentru el!

-  Dar ce-a făcut atât de grav? Ce i se impută?

- De mai multă vreme soţul dumneavoastră manifestă o atitudine duşmănoasă faţă de Partid şi de noi, ofiţerii devotaţi partidului… Noi i-am tot atras atenţia, dar dumnealui se credea Dumnezeul Mării şi nu tăcea… Aşa cum vă spuneam, tovarăşă Belona, dacă vreţi, eu îl ajut, da’ nu pentru el o fac, ci pentru dumneavoastră…

-  Ajutaţi-l, vă rog! Ce trebuie să fac eu?

- Vedeţi, tovarăşă, eu de multă vreme vă admir şi mă gândeam… Ştiţi, eu de multă vreme mă gândeam să vă abordez… Vă iubesc, tovarăşă şi nu sunt căsătorit, aşa că…

La început, Belona nici nu pricepea ce spune individul din faţa ei, ale cărui mâini i se strecurau, butucănoase şi reci, pe sub capotul de casă. Răsuflarea lui duhnea a alcool prost şi a ceapă şi nici nu-şi dădu seama când se trezi sub el, acolo, pe mozaicul holului de la intrarea în micul lor apartament… O posedă brutal, ca un animal aflat în perioada de rut şi se simţi, dintr-odată, murdară, pângărită, nedemnă de dragostea lui Vlad…

Într-o bodegă de la câteva străduţe distanţă, Ion Dumbravă golise deja un păhărel de „rachiu superior”, ca să-i treacă emoţiile, să se liniştească. Ce făcuse? Cum de-şi putuse periclita aşa de grav cariera politică şi chiar viaţa? Dacă „burjuica” se ducea acum la Securitate sau la Judeţeana de Partid, sau la amiralul Vrapcea şi declara că o violase? Probabil că orice medic legist din oraş i-ar fi eliberat un certificat medical care să ateste această acuzaţie, ştia el că ăştia, intelectualii, se ajută la greu, nu se lasă unii pe alţii… Ce-i de făcut? Se frământa şi nu găsea nicio ieşire din situaţia pe care tot el o crease. Este drept că-i plăcea muierea asta oacheşă şi zveltă mai mult decât orice altă muiere pe care o cunoscuse şi mai era drept şi că, de la plecarea din satul său, nu se  mai culcase cu nicio altă femeie în afară de o bucătăreasă cam trecută, grasă şi care puţea a ulei rânced şi a petrol lampant (cu din acesta îşi descâlcea claia de păr cărunt), care gătea la şcoala de meserii ale cărei cursuri rapide îl trimisese Partidul să le absolve, înainte de a-l trimite în misiune, în Marină. A doua oară, femeia nu-l mai primise, deşi era generoasă cu toţi ceilalţi elevi, dar lui îi spusese să nu o mai caute, că termina prea repede şi-orişicât-ceva, ceva, trebuia să simtă şi ea, că nu era „maşină de golit icrele pentru toţi neterminaţii”… În zadar încercase să o înduplece, promiţându-i raţia lui de săpun pe o lună întreagă, femeia rămăsese fermă pe poziţii, ba chiar îl ameninţă că, dacă mai insistă, are să-l povestească la toţi ceilalţi ucenici cât de becisnic este dumnealui, aşa că renunţase. De căsătorit, nu se căsătorise niciodată, conştient de faptul că o femeie, mai ales prin părţile astea de ţară, ar fi dorit şi altceva decât leafa la dată fixă… Aaaa, altfel s-ar fi pus problema în satul lui! Acolo femeile nu discutau între ele despre treburile astea, iar câte un toc de bătaie administrat consoartei, oricât ar fi fost de brutal sau de des, n-ar fi părut, nicidecum, ceva deplasat, ba dimpotrivă… Mai goli un păhărel de rachiu, căutând, cu disperare, o soluţie. Atunci îl văzu pe Ilie Cociumea, instructor de partid la „Judeţeană”, un activist vechi, fără şcoală, fanatic, la fel ca şi el şi care, datorită concepţiilor învechite, începuse să fie trecut pe linie moartă de către şefii lui. Nu contase nici faptul că absolvise un curs intensiv, de trei luni, la o şcoală de activişti de la Moscova, nu contase nici faptul că nu avea altă religie decât partidul comunist şi nici altă icoană decât carneţelul roşu, de membru, nu contase nici faptul că activase şi în ilegalitate, autocaracterizarea lui fiind plină de numele închisorilor în care îl aruncase aparatul represiv „de dinainte”…

-          Să trăiţi, tovarăşe Cociumea! Ce mai faceţi?

-          Ce să fac, tovarăşe Dumbravă? Am intrat şi eu să beau o ţuică înainte de a ajunge acasă…

-          Te-aşteaptă tovarăşa cu masa?

-          Ce tovarăşă, măi, eu am divorţat acu’ vreo trei ani. Nepotrivire de caractere! Dumneaei nu visa decât rochiţe de mătase, motocicletă cu ataş, copiii, mobilă în rate şi televizor! De unde să înţeleagă o muiere nivelul înălţimii luptei de clasă? Eu am încercat să-i explic, da’ ea nu a vrut să înţeleagă. Cum să am eu, fiu al clasei muncitoare, asemenea apucături meschine, de clară sorginte burgheză? A plecat la un frate al ei, la Bucureşti, iar eu, după vreo doi ani, am intentat acţiune de divorţ. Ce m-au mai frecat tovarăşii atunci… Noroc că am avut susţinerea unor foşti camarazi din ilegalitate, de la Comitetul Central, altfel eram zburat din partid.

-          Şi matale cine-ţi găteşte, cine-ţi spală?

-          De gătit, n-am nevoie! Mi-am luat cartelă la cantina C.F.R.-ului, iar seara mai mănânc câte un mezel, ceva uşor, mai fac un ceai sau o cană de cafea „Unica” pe reşou… De spălat, îmi spăl singur, ce-i atât de greu?

-          Şi treburile celelalte? rosti cu subînţeles Ion Dumbravă, în minte încolţindu-i un gând parşiv…

-          Eeeei, de celelalte mă descurc şi eu cum pot. Mai o tovarăşă, când merg în deplasare, în control sau la instructaje, mai vreo două-trei legături pe care le am aici, în oraş… Da’ de ce mă întrebi?

-          Am dat eu de o bucăţică clasa a întâia, nevastă de ofiţer! Ştii că pe astea le mănâncă rău de tot! Deh, dumnealor plecaţi pe mare, ele doritoareeee… Acum are soţul arestat, e în anchetă, la Securitate. Trebuie doar să te duci la ea şi să-i spui că poţi să-i ajuţi soţul, aşa, ca să ai un motiv… Ca un fel de parolă, bre…

-          Ce vorbeşti? Şi este curată?

-          Ca lacrima, auzi, nea Cociumea! Păi astea sunt rele de muscă, bre, da cu pretenţii! Curată bre, ca paharul de cleştar!

-          Şi unde stă?

-          Hai, că-ţi arăt acuşica, numai să mai bem un păhărel, ca să meargă treaba bine!

Era încă ameţită, derutată, când auzi bătăile destul de insistente de la uşă. Îşi strânse capotul pe ea, avea părul încă ud de la baia pe care o făcuse în mod automat, după întâmplarea cu Ion Dumbravă, dar se simţea la fel de murdară; şi merse să deschidă uşa. În prag, un individ pirpiriu, cam soios în trenciul demodat şi cu capul acoperit de o şapcă în colţuri, pe care, în curând, îmbujorat tot, începu să o învârtească inconştient, în mâinile transpirate.

-          Bună ziua! Eu sunt Ilie Cociumea, de la Judeţeana de partid!

-          ???

-          Aş putea să vă ajut cu soţul!

Văzând că femeia din faţa lui nu reacţionează, ba chiar îl priveşte nedumerită, Ilie Cociumea   îi făcu, complice cu ochiul şi continuă:

-          Mi-a spus prietenul meu, tovarăşul Dumbravă, cum stă treaba, pricepi?

-          Nu, nu pricep, cred că scursura aia de Ion Dumbravă şi-a bătut joc de dumneata! Pleacă, moşule, până nu chem Miliţia!

-          Hai fă, putoarea dracului, faci pe nevinovata cu mine? Eu sunt instructor de partid, te nenorocesc şi pe tine şi pe filfizonu’ de bărbac’tu…

Palma Belonei plecă fulgerător, lăsându-şi urma pe obrazul instructorului de partid. Pe urmă uşa închisă cu violenţă îl izbi în nasul pe care i-l zdrobi, lăsând sângele să curgă în valuri pe trenciul cam soios şi pe cămaşa cadrilată…

Dincolo de uşă, prăbuşită, Belona hohotea disperată: „Dragul meu Vlad, asta am ajuns eu, târfa de ocazie a nenorociţilor ăştia de comunişti? Cum am să te mai privesc pe tine, cum am să-ţi mai primesc îmbrăţişările, cum am să-l mai sărut pe Radu? Copilul nostru, ce se va întâmpla cu el? Se duse în salon, acolo unde copilul dormea liniştit, cu un iepuraş de pluş alături, ridică receptorul telefonului (ofiţerilor superiori li se instalau telefoane, cu prioritate, pentru a putea fi contactaţi la orice oră!) şi formă numărul lui Carmen Preoteasa, prietena şi colega ei, o fată minunată care creştea singură o fetiţă după ce bărbatul ei se prăpădise cu doar două luni în urmă, răpus de o cumplită boală de rinichi. Printre sughiţuri de plâns, reuşi să rostească: „Carmen, să ai grijă de Radu, mai multe nu pot să-ţi spun!”.

Sună la uşa apartamentului vecin, la familia Nicolescu, nişte oameni mai în vârstă, el subofiţer de Miliţie, ea casnică. Obişnuia destul de des să apeleze la serviciile doamnei Nicolescu, atunci când trebuia să plece în oraş sau să meargă la şcoală. Irina Nicolescu era o femeie simplă, îi iubea pe vecinii ei şi mai ales pe Radu, micuţul care i se părea o minune de copil, probabil şi pentru faptul că ei nu putuseră niciodată să aibă copii.

-          Îl las pe Radu acasă, v-aş ruga să staţi cu el, doarme şi nu vreau să-l trezesc! Trebuie să plec urgent în oraş!

-          Du-te, draga mea, fă-ţi treburile, Grigore vine abia deseară, iar de gătit am gătit. Pot să dau drumul la radiou, încet, fireşte, ca să nu-l scol pe Răducu?

-          Sigur că puteţi! Vorbim când mă întorc…

Irina Nicolescu era suficient de trecută prin viaţă ca să nu vadă urmele lacrimilor care brăzdaseră obrajii Belonei, dar preferă să tacă. „Fiecare cu secretele şi cu tainele lui. Parcă eu n-am văzut că Vlad n-a mai venit de 3-4 zile acasă? Cine ştie cu ce hăndrăloaică s-o fi încurcat, că aşa-s toţi bărbaţii. Parcă Grigore nu se încurcase cu fufa aia de la Castelu? Ce să-i faci, el şef de post, ea secretară la Sfatul Popular… Da’ se vindecă dumnealor singuri, că fufele nu stau să-ţi spele, să-ţi calce, să-ţi gătească”…

Belona se repezi pe stradă şi câteva ore merse bezmetică, fără să vadă nici oamenii, nici locurile pe unde umbla. La bunica Amise, tătăroaica ei iubită, nu voia să meargă, chiar dacă ştia că ea ar fi înţeles-o. Numai că ea luase o hotărâre şi ştia că bunica ar fi întors-o din drum. După ce se lăsă întunericul, urcă pe scara aceea pe care urcase cu Vlad, în urmă cu doi ani, ca să vadă marea pe timp de noapte. Ajunse pe acoperişul în formă de cupolă, al Cazinoului, doar pentru că, dintr-o întâmplare, chepengul de fier nu numai că nu era închis cu lacăt, aşa cum ar fi trebuit, ci era chiar ridicat. Nişte muncitori care lucrau la repararea acoperişului, îl uitaseră aşa… Se apropie de margine, privi în noaptea neagră şi auzi valurile spărgându-se de stânca ţărmului. I se păru că pluteşte o veşnicie până când se izbi de pavaj. La început avu impresia că durerea uriaşă este nesfârşită, apoi o mare linişte puse încet-încet stăpânire pe ea şi nu mai simţii nimic, niiiimmmmiiiccc…

La o săptămână după aceea, Vlad Borali a fost pus în libertate şi „sfătuit” să nu facă mare caz de ceea ce se întâmplase în familia sa. „În fond, tovarăşa Borali a interpretat greşit ceea ce se întâmpla cu dumneata! Nu este cazul să dăm apă la moară clevetitorilor”… Giumara şi Dumbravă fuseseră trecuţi în rezervă, primul găsindu-şi un post de gestionar la ILF, celălalt fiind trimis la munca de jos, secretar de partid al unui IAS de lângă Călăraşi. Ilie Cociumea nu păţi nimic, în afară de faptul că rămase cu nasul spart şi nu se mai putu vindeca din sperietura pe care o trăsese. Apelă la aceiaşi vechi tovarăşi din ilegalitate, care acum se aflau în CC şi îşi ceru transferul la Paşcani „vechi centru muncitoresc, acolo unde mă regăsesc, între masele de proletari”, cum îşi motivă cererea. Muri doi ani mai târziu, călcat de un tren de marfă în gara Paşcani. Martorii spuneau că băuse mai multe pahare de mastică la bufetul gării şi, de la un timp, începuse să vorbească singur: „… mi-a spart nasul, putoarea dracului! Adică ce, fă, Dumbravă e bun şi eu nu? Fire-aţi ai dracului de intelectuali!”…

Follow @divertisment