Toamna începea să-şi facă simţită puterea. Zilele erau mai scurte, soarele mai blând şi dimineţile mai reci. În magazia în care-şi avea „biroul” nea Ilie Toderaşcu, reşoul strălucea roşu sub ibricul în care bolborosea cafeaua.

-          Ce-ai să faci, acum, Radule? Ai terminat facultatea, dar n-ai vrut să rămâi în Timişoara, Ileana este un capitol închis, să nu-mi spui că vrei să rămâi pe şantier…

-          Este drept că mi s-a oferit un post de jurist şi aici, la Lot, dar cel mai mult mă atrage oferta celor de la Trust. Salariul este mic, dar Bucureştiul mi se pare o provocare pe care nu am voie să o ratez, am impresia că acolo mă voi împlini… Am, deja, 26 de ani şi nu am dreptul să scap asemenea oportunităţi.

-          Gândeşti corect şi poate că asta este şansa ta, deşi nici aici nu cred că ai fi dus-o rău. Oraşul acesta s-a dezvoltat, am construit aici fabrici importante, oamenii au venit din toată ţara… Cu timpul, ai să vezi, ceea ce pare acum un amestec întâmplător de oameni de toate felurile, se va transforma într-o societate stabilă. Aşa a fost peste tot, eu am plecat cu şantierul încă de la Porţile de Fier. Turnu-Severin era, atunci, un orăşel de doar 27.000 de mii de suflete, industrializarea l-a ridicat la peste 100.000 şi de multe ori am regretat că nu m-am stabilit acolo.

-          Poate că mai ai timp să o faci!

-          Poate că o voi face. Am acolo o mătuşă, din partea tatălui, care are o căsuţă, pe la periferie, mi-ar plăcea să mă stabilesc acolo. Nici nu mai am chiar aşa de mult până la pensie, o slujbă în care să trag targa pe uscat vreo 12 ani, găsesc eu pe acolo, iar bătrâna are şi ea nevoie de o mână de ajutor. Până la urmă, sunt singura ei rudă în viaţă…

-          Am vrut să te întreb de multe ori, nea Ilie, dumneata de ce nu ai familie?

-          Am avut, Radule, dar n-a fost să fie… când eram tânăr, puţin după ce mă liberasem din armată, tata m-a convins să mă însor cu fata popii din sat. Satul meu este în judeţul Mehedinţi, lângă apa Motrului, iar eu, copil ascultător, am ascultat de tata. Mi-am făcut casă şi m-am căsătorit cu fata aia, frumoasă şi „de familie bună”, cum spunea tot satul. Lucram tot în construcţii, la un trust judeţean, făceam naveta săptămânal, veneam acasă sâmbătă seara şi plecam lunea dimineaţa, când trecea furgonul să ne culeagă pe toţi şantieriştii răspândiţi prin satele mehedinţene din Lunca Motrului. Casa era curată tot timpul, iar femeia m-aştepta cu mâncare caldă şi schimburi curate. Credeam că totul este în regulă, deşi un prieten din copilărie mă avertizase că umblă unele vorbe prin sat şi că nevestica mea ar cam trage la măsea. N-am ascultat, am crezut că sunt simple răutăţi, născute din invidie şi rău am făcut.

-          Adică fecioara de popă usca damigenele?

-          Cam aşa! Părinţii nu mi-au spus nimic, probabil au crezut că păcatul ăsta e mai mic decât cel al preacurviei…

-          Şi când te-ai prins că prietenul nu te minţise?

-          Mult prea târziu. La un an şi două luni după ce am făcut nuntă mare (popa abia se întorsese de la Canal şi nu avea decât o fată, deh!), s-a născut fetiţa noastră, pe care am botezat-o Constantina.

-          Din cele ce spui, fata este de-o seamă cu mine…

-          Ai răbdare, Radule, viaţa mea a fost-şi ea-destul de tristă, chiar dacă nu la fel de tragică ca a ta! Cum spuneam, am făcut şi botez şi lucrurile mergeau pe un făgaş normal, aşa cum vedeam eu treburile pe atunci. Urma să-mi întemeiez familie adevărată, de gospodar navetist, scăpat de chinul de a fi intrat în CAP, cu perspectiva unei pensii mici, a reumatismului provocat de veşnica încălţăminte de cauciuc şi a permanentelor şedinţe de partid la care ar fi trebuit să particip.

-          În loc de gospodar la sat, ai ajuns gospodarul şantierului…

-          Da, dar spun sincer că nu asta mi-am dorit! Într-o miercuri dimineaţa, a venit tata după mine, pe şantier, ca să vin repede acasă. Am luat autobuzul şi nici nu ştiu cum am ajuns în satul în care mă născusem şi în care-mi încropisem familia. Tata mi-a spus ce s-a întâmplat, oamenii ăştia de la ţară au o tărie a lor, nu-i sperie nici un necaz, dar vorbele lui au lunecat pe lângă mine, fără să le înţeleg… Când am ajuns acasă, primii oameni care m-au întâmpinat au fost şeful de post şi cu un procuror de la oraş. Pe o masă din fundul curţii, sub acoperişul unui şopru, mica mea Constantina era sfârtecată de instrumentele medicului legist şi ale ajutoarelor sale…

-          Ce se întâmplase?

-          Biată fiind, nevastă-mea se apucase să scalde boţul acela de carne. Toropită de tăria ţuicii, probabil că a adormit, iar fetiţa, prea mică ca să poată să-şi poarte singură de grijă, s-a înecat în albia de rufe în care o scălda mamă-sa. Soacră-mea a descoperit grozăvia, când a găsit-o pe fie-sa adormită lângă albie şi copilul meu ţeapăn şi rece în apa care se răcise de mult… Urletele soacră-mii, preoteasa, au sculat în picioare tot satul…

-          Să nu-mi spui, nea Ilie, că socrii dumitale au încercat să muşamalizeze ticăloşia!

-          Nu, Radule. Oamenii de la ţară sunt corecţi, iar foştii mei socrii fuseseră destul de loviţi de soartă în timpul prigoanei care se declanşase, în primii ani ai comunismului din România, împotriva preoţilor. Cert este că s-au purtat corect faţă de mine, pe unica lor fiică nici nu au vrut să o mai vadă, iar micul mormânt, din cimitirul satului, în care zace Constantina, l-au îngrijit până în ceasul morţii lor, acum doi-trei ani.

-          Părinţii dumitale?

-          Din ce ştiu, trăiesc. Eu n-am mai călcat pe acolo, niciodată! Divorţul s-a pronunţat în timp ce soţia mea era arestată, iar eu am plecat în lume…

-          Şi nu ţi-e dor de sat, de părinţi, de fraţi?

-          De mama mi-e dor, dar pe tata să nu-l văd. Parcă-l aud: „Ia-o, că alta mai bună n-ai de unde! Este fată serioasă, dom’le, te strânge şi pe tine de pe drumuri!”… De gura lui m-am însurat, eu pe fată nici n-o prea cunoşteam bine…

¤¤¤¤

La mai puţin de patru luni după ce se mută la Bucureşti, Radu trăi pe viu Revoluţia Română, iar Ilie Toderaşcu şi toţi cei care-l cunoşteau, îl văzură la televizor în proaspăta postură de „prinţ al baricadelor”.

Follow @divertisment