După revoluţie

ÎAr fi putut obţine ce post ar fi vrut, reputaţia lui de „prinţ al baricadelor Revoluţiei” nu era, deloc, puţin lucru. La un moment dat, chiar îl tentase funcţia de prefect al judeţului Constanţa; se gândea că aşa ar fi putut să afle totul despre trecutul părinţilor săi, cine era vinovat de distrugerea familiei Borali, dar abandonase proiectul. I se oferise şi postul de secretar de stat la Interne şi-din perspectiva aceluiaşi posibil proiect-fu tentat să accepte oferta, însă, în cele din urmă, renunţă şi la această oportunitate. Simţea că îl sperie gândul de a avea, dintr-odată, posibilitatea răzbunării.

Perioada era mai mult decât tulbure, cei mai mulţi tineri care trăiseră emoţiile răsturnării comunismului, pe viu, alergau să se înscrie în noile partide politice care se formau; cei mai muţi, evident, în partidul mamut care se forma în jurul noului lider, fost comunist, dar recondiţionat de voinţa oamenilor simpli care credeau în el, alţii, cu veleităţi de şefi (care ştiau că va fi greu să se insinueze printre activiştii nou formaţi în jurul liderului de conjunctură), aleseseră partide care acum se năşteau şi cărora ei credeau să poată să le dea anvergură şi personalitate. Radu, la fel ca alţi câteva zeci, optaseră pentru renaşterea unuia dintre partidele istorice, deşi nici el nu era mulţumit de personalitatea personajului autoproclamat ca lider al fostului partid al Brătienilor. Ştia, însă, că lucrurile se vor aşeza, în timp… Aşa ajunse fostul copil crescut la casa de copii, în urma primelor alegeri libere de după război, din România, senator de Bucureşti. La o masă de pe terasa de la Trocadero, stătea de vorbă, la o cafea, cu colegul şi prietenul său, deputatul Emil Voina.

-          Nu facem nimic, Emile, dacă rămânem aici, în Bucureşti, complotând, făcând şi desfăcând alianţe pentru a ne constitui într-un pol de putere în propriul partid. Eu pot fi de acord că în fruntea noastră a trecut un personaj rău, diletant în politică, cu o carte de vizită destul de şifonată şi care vrea să readucă în politica românească metode şi concepţii de dinainte de război. Dacă, însă, nu mergem în provincie, noi cei tineri, ca să lămurim oamenii ce anume reprezentăm noi şi care este pericolul real reprezentat de Zâmbăreţ, riscăm să ieşim din toată treaba asta mult mai şifonaţi decât acum 40 de ani! Şi atunci, adio, tată, pluripartitism! Ne întoarcem la un totalitarism mult mai agresiv, legitimat de oamenii care au murit pe străzi…

-          Ştiu, Radule, dar nici pe tizul tău şi gaşca lui de obosiţi nu-i putem lăsa să-şi facă de cap… Eu tot mai cred că foarte important este să câştigăm Bucureştiul, pentru că exemplul lui este însuşit, rapid, de oamenii din provincie… Aşa a fost întotdeauna!

-          Uiţi că singurul slogan realist al ultimului an a fost „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”? Bucureştiul n-a avut, la Revoluţie, decât rolul de finalizator a evenimentelor, a adevăratei Revoluţii care a început la Timişoara, acolo unde comuniştii se aşteptau cel mai puţin… Sunt convins că oraşul din vestul ţării va reprezenta, încă mulţi ani de acum încolo, un vector stabil de luptă împotriva comunismului…

-          Atunci, ar trebui să mergi acolo!

-          Poate c-am s-o şi fac! Am unele legături acolo, am făcut facultatea acolo, cunosc felul de a fi al oamenilor locului, ceea ce este foarte important. Totuşi, este şi un obstacol care nu va fi uşor de trecut.

-          Care-i acela?

-          Bănăţenii nu prea suportă oamenii din afară, în special bucureştenii şi în general regăţenii, oamenii din vechiul regat de dinainte de 1918. Au şi o poreclă pentru ei. Îi numesc „mitici”…

-          Dacă tu crezi că acolo trebuie să luptăm, nu poţi să-mi spui că te vei împiedica de un astfel de obstacol care mie mi se pare ridicol!

-          Nu mă va împiedica, Emile, dar tot n-ai înţeles. Nu doar la Timişoara trebuie acţionat, ci în toată ţara, în toate centrele muncitoreşti pe care comuniştii şi-au sprijinit puterea şi pe care Zâmbăreţul, împreună cu cretinul acela fără gât, care se crede Don Juanul României, încearcă să le reactiveze nu social sau economic, ci chiar politic, ca masă de manevră în lupta partinică. Nici măcar Împuşcatul n-a avut curajul ăsta. Ai văzut ce s-a întâmplat cu minerii când au fost chemaţi la Bucureşti…

-          Mie-mi spui? Am îmbrăcat pentru prima oară în viaţa mea o salopetă, şi aia murdară, ca să nu fiu ciomăgit, brutalizat, umilit…

-          Ei bine, oameni ca mine, care au trăit printre oamenii ăştia simpli, uşor de manipulat, trebuie să meargă pe teren, să renunţe, cel puţin pentru o vreme, la confortul şi comoditatea Bucureştiului, la perspectiva de a fi implicaţi direct şi imediat în focul luptelor pentru puterea în partid, şi să facă să ne crească acţiunile în provincie. Doar aşa vom reuşi să supravieţuim ca entitate politică, până când oamenii vor fi pe deplin lămuriţi. După aceea va veni şi vremea răfuielilor în propria familie…

-          Pe zi ce trece, Radule, îmi dau seama că tu ai vocaţia militantului de profesie, ceea ce mie îmi lipseşte cu desăvârşire. În alte vremuri şi-probabil-în altă ţară, ai fi putut fi prototipul revoluţionarului de profesie, veşnic în căutarea unei provocări. În schimb, eu voi rămâne acelaşi şoarece de birou, mai atent la nuanţele din discursuri decât la cele din viaţa de toate zilele. Sincer, te invidiez! Te invidiez şi pentru succesul tău politic, şi pentru flerul tău şi… pentru succesul la femei! Spune-mi, pe Ramona cum ai cucerit-o?

-          Ramona?

-          Ei, asta-i bună, nu-mi spune că nu ştii despre cine vorbesc!!!

-          Chiar nu ştiu…

-          Secretara neînfricatului nostru lider! Am constatat cu toţii că atunci când îi solicităm câte ceva, strâmbă din nas, de parcă ar fi regina din Saaba, iar noi nişte bieţi barbari rătăciţi la curtea ei. Când, însă, o suni tu, intră, pur şi simplu, în fibrilaţie… De ceva vreme se şi fac, pe la sediul partidului, tot felul de glume şi de pronosticuri în privinţa presupusei voastre legături, iar tu îmi spui acum că nici măcar nu ai băgat-o în seamă pe cea mai curtată femeie din partid…