ÎCum era şi firesc, sau măcar cum se aşteptau toţi cei care-l cunoşteau, primul drum după ce se văzu pus în liberate, îl făcu la amiralul Vrapcea. Ofiţerul de serviciu îl introduse imediat.

-          Ia loc, Vlad! Nu ştiu dacă, oricât de frumos ţi-aş vorbi, cuvintele te mai pot ajuta cu ceva. Am fost asigurat că a fost vorba de o teribilă confuzie… Prea multe nu ştiu nici eu, trebuie să înţelegi că Securitatea nu ne ţine la curent cu afacerile ei curente. Cum s-au purtat cu tine?

-          Credeţi că asta mai are vreo importanţă pentru mine, tovarăşe amiral? Când soţia mea s-a sinucis, când viaţa şi cariera mea sunt distruse, credeţi că mai are vreo importanţă dacă Belimace mi-a lăsat o impresie bună?

-          Sigur, îţi înţeleg durerea, dar tu trebuie să conştientizezi că acum trebuie să te concentrezi asupra carierei tale şi asupra educaţiei fiului tău. Ştiu că poate ca ceea ce-ţi spun eu să-ţi pară o inepţie de o insensibilitate cutremurătoare, dar eu am văzut multe la viaţa mea. Nu ţi-am spus niciodată, dar am luptat sub comanda tatălui tău şi nu l-am văzut niciodată marcat emoţional de vreun eveniment, oricât de trist ar fi fost el. Mi-ar plăcea mult să-i semeni în această privinţă. Ai să vezi că timpul este un medicament bun pentru suferinţă…

-          Asta în cazul în care cauţi alinare, tovarăşe amiral, dar cum să mai cred eu în valorile umane şi mai ales în cele militare, când un camarad de-al meu a semnat denunţul mincinos, calomnios şi ucigaş care a dus la distrugerea familiei şi a vieţii mele, care ne-a răsucit brutal destinul?

-          Un camarad spui, ce camarad?

-          Colonelul Belimace mi-a spus că denunţul nu a fost unul anonim, a purtat mai multe semnături, iar una dintre acestea a fost cea a secundului meu, Mircea Giumara; cel mai lipsit de valoare ofiţer de punte pe care l-am întâlnit în toată cariera mea şi a cărui existenţă actuală am salvat-o eu, cu o inconştientă mărinimie, dându-i acele calificative de „satisfăcător”, când ar fi trebuit să scriu clar „inapt pentru serviciul de comandă”…

-          Eşti sigur de numele lui Giumara?

-          Absolut, tovarăşe amiral, iar dacă vreţi să ştiţi adevărul, puteţi să-l contactaţi pe Belimace, cu siguranţă el vă va spune mult mai multe amănunte decât mi-a spus mie. Mai sunt sigur că sacrificiul Belonei mi-a salvat viaţa, altfel şeful Securităţii nu mi-ar fi spus nimic, se ştie cu câtă ardoare îşi apără ei turnătorii şi colaboratorii. Numai că Belimace a fost absolut sigur că voi sfârşi în faţa plutonului de execuţie, altfel nu mi-ar fi dezvăluit numele lui Giumara…

-          Te asigur că nu voi lăsa lucrurile aşa! Voi solicita o anchetă ca la carte şi vinovaţii vor plăti până la ultimul! O fi Belimace puternic, dar am şi eu prietenii mei, poziţia mea, statutul meu de comunist încă din primii ani ai războiului. Ai, te rog, încredere în cuvântul meu… Până una-alta, i-aţi o lună de concediu, du-te într-o staţiune la munte, încearcă să uiţi, să te aduni. Apoi, cu cicatricele sufleteşti în curs de vindecare, îţi vom încredinţa comanda unei nave, una dintre cele mai bune, desigur, cu echipaj atent selecţionat. Eşti prea valoros Vlad, ca să ne permitem să te pierdem. Te asigur, deci, că cei vinovaţi vor plăti, ba chiar cu vârf şi îndesat!

Îi vuia capul când ieşi din clădirea Amiralităţii, ştia că nu-i în stare să urmeze sfaturile lui Vrapcea. Cum să pleci într-o staţiune? Acolo gândurile şi amintirile l-ar fi doborât… Părea puternic, dar plângea sufletul în el. N-avusese puterea să meargă acasă sau la cimitir. Cum ar fi îngenuncheat la mormântul ei, ce i-ar fi spus? Că el trăieşte, în timp ce ea a pierit, a trebuit să piară, ca să fie el, iarăşi, liber? Cum s-ar putea uita în ochii micuţului Radu şi cum ar fi reacţionat când, nevinovat, boţul de om ar fi gângurit: „Ma-maaa”? Hoinărea pe străzi şi nu lua în seamă nici locurile nici oamenii. Mai mulţi militari rămaseră nedumeriţi de faptul că tânărul căpitan nu le răspundea la salut şi murmurară în sinea lor cuvinte de duh la adresa înfumuratului ofiţer. Paşii îl purtară, ca într-un vis, spre cartierul musulman şi se trezi în faţa căsuţei bunici tătăroaice a soţiei sale, a fostei sale soţii.

Intră şi trecu mecanic printre valurile de levănţică care năpădeau tufele de trandafiri. Se aplecă ca să intre prin uşa scundă şi avu impresia, ca de fiecare dată când intra aici, că păşeşte în altă lume. Pereţii şi podelele erau acoperite de macaturi şi covoare grele, iar pe măsuţa scundă, din lemn de trandafir încrustat cu fildeş şi argint, abureau două ceşcuţe de cafea dintr-un porţelan atât de fin încât îţi era frică să nu le spargi, ori de câte ori le ridicai către buze.

-          Te aşteptam, Vlad! Ştiam că ai să vii… rosti ca într-un vis Amise, bunica tătăroaică a Belonei. Când un războinic nu găseşte liniştea în propriile gânduri, aleargă în căutarea ei, oriunde s-ar afla ea…

-          Nu mai sunt un războinic, Amise, sunt un om învins…

-          Aşa crezi acum, dar eşti prea mândru şi prea puternic ca să te împaci cu soarta… Când aveam doar patru ani, l-am văzut ultima oară pe străbunicul meu Uigur, cel mai falnic războinic tătar dobrogean din aulul nostru de lângă marele tumul de la marginea Babadagului. Era atât de cunoscut şi de temut, încât,  la vreme de iarnă, când îşi îndemna la galop prin stepa dobrogeană acoperită de omăt viscolit, armăsarul pe nume Şeitan, lupii fugeau urlând din calea sa, cunoscându-i puterea biciului plumbuit şi ferocitatea sufletului său neîmblânzit. Luptase în războiul Plevnei, sub comanda lui Osman Paşa, întorcându-se de acolo fără ochiul stâng şi cu obrazul sfâşiat de sabia unui roşior român. De atunci i s-a spus Uigur Chiorul, dar ferocitatea sa a crescut din alte motive. Crezând că murise în război, străbunica mea, Raira, fugise cu un tătar din Crimeea, mai bogat, mai tânăr şi mai blând. Întors din război, Uigur a stat în aul, supus vindecării de către bătrânele noastre, care ştiau toate leacurile ierburilor şi vorbelor. I-au vindecat obrazul, l-au obişnuit să vadă lumea întreagă doar cu un singur ochi, dar nu i-au domolit sufletul. Cum am aflat şi eu din vorbele bătrânilor, în primăvara viitoare a plecat spre Crimeea, cu vechiul hanger al tatălui său înfipt în brâul de luptă. S-a întors după patru luni, slab şi cu barba subţire mult crescută, ducând într-un leagăn de piele, legat de şaua lui Şeitan, o fetiţă neînţărcată încă. Era bunica mea, Sevinci, iar poveştile au crescut şi au înflorit în stepă. După slova lor nescrisă niciodată, se pare că Uigur i-a găsit pe tătarul crâmlean şi pe Raira care abia născuse, i-a ucis pe amândoi, dându-le măruntaiele şi inima şi ficaţii câinilor aulului, pentru ca spiritele lor să nu se mai întregească niciodată şi a luat copilul, care, după soroc, nu putea să fie al lui, ca să-l crească în iurta sa. Eu, cum îţi spuneam, l-am cunoscut târziu, când Sevinci era bătrână, eu eram a doisprezecea nepoată de la cei patru fii ai ei, iar Uigur luptase şi în Războiul Cel Mare şi în cel cu bulgarii. Era bătrân de-acum şi-probabil-îşi simţise sfârşitul aproape. S-a aruncat în spatele unei iepe tinere, învăţate chiar de el la călărie (Şeitan murise de mult) şi a galopat în stepa nesfârşită. Îşi luase cu el doar armele cele vechi ale poporului său, o căpăţână de cal legată la capătul unui ciomag noduros şi biciul plumbuit. S-a dus să moară sfâşiat de haitele de lupi, fraţii neîmblânziţi ai tătarilor din vechime, temător să nu sfârşească, ca femeile, între pernele calde ale iurtei. Atunci l-am văzut pentru ultima oară, dar chipul lui şi seninătatea lui, mi-au rămas vii în memorie. Tu, Vlad, semeni prea mult cu bunicul Uigur şi sunt sigură că spiritul lui s-a întrupat în tine. Iată aici un revolver pe care l-am păstrat şi pe care Uigur l-a luat de la un ofiţer de cavalerie rus pe care l-a ucis la Plevna. Este încărcat şi n-a fost folosit de multe zeci de ani, dar pentru ce ai tu de făcut, este la fel de bun ca oricare altul. Du-te şi împlineşte-ţi soarta, găseşte-ţi liniştea ta de războinic şi dă-i liniştea şi Belonei care, ştiu sigur, te aşteaptă. Pentru micul Radu, nu-ţi face nicio grijă, el are destinul lui şi şi-l va împlini oricum, cu sau fără noi lângă el. Nu mai am nici eu mult de trăit şi sunt sigură că ne vom întâlni în curând… Mi-e dor de toţi cei duşi, iar între cei vii nu mai găsesc nicio dorinţă de viaţă, soarele mi se pare mai sărac şi lumea e răvăşită de un duh rău, împietrit.

Plecase ca într-o transă, strângând în buzunarul tunicii de ofiţer vechiul revolver. Se îndreptase, mecanic, către rada portului, iar santinela îl lăsase să intre în zona de siguranţă, mai ales că-l ştia din vedere. Primul camarad pe care-l văzu, fu şeful de echipaj, Barbu Iamandi.

-          Să trăiţi, tovarăşe căpitan, mă bucur că v-aţi întors! îl salută acesta bucuros şi nedumerit în acelaşi timp. Ştia tot ce i se întâmplase comandantul său şi era nedumerit că-l vede atât de devreme, cu faţa nebărbierită şi uniforma în neorânduială.

-          Încă nu m-am întors, Barbule, aş vrea să vorbesc cu Giumara.

-          Secundul a fost trecut în rezervă, credeam că aţi aflat. Am auzit că este gestionar la ILF, acum. Poate că vă ajut eu, în locul secundului!?

-          N-ai cum, Barbule, n-ai cum. Cu el voiam să schimb câteva vorbe.

-          Păi îl găsiţi la ILF. Acum este toamnă, vin camioanele cu fructe şi legume, iar ei, la ILF, lucrează până târziu…

-          Mulţumesc, Barbule, să fii sănătos!

-          La băieţi, ce să le spun?

-          Că-i salut şi că sunt bine, atât!

 În curtea ILF-ului era agitaţie mare, camioanele şi oamenii frământau noroiul care devenise o pastă cleioasă, amestecată cu tomatele şi celelalte legume scăpate din lăzi şi dintre obloanele camioanelor grele, care urlau, cu motoarele ambalate ambalate de şoferii nerăbdători să ajungă la rampele de descărcare.

-          Pe Mircea Giumara unde-l găsesc? Întrebase o femeie cu părul strâns sub un batic de culoare închisă şi pe halatul căreia se vedea scrisă cu litere albe denumirea Întreprinderii de Legume şi Fructe.

-          Aaaa, şeful cel nou? Este acolo, în magazia de conserve, scrie deasupra uşilor acelora mari, de culoare verde…

Mircea Giumara stătea drept în mijlocul magaziei, mulţumit de felul în care-l priveau subalternii, uimit şi el de cât de mult îi plăcea la noul loc de muncă. Dacă ştiam că pot să mă aranjez aşa de bine, plecam de mult din Marină, gândea mulţumit Giumara. Uite, dom’le, că se adevereşte vorba aia: „orice şut în cur, este un pas înainte!”… Sufletul începu să-i tremure şi gura să-i bată în gol atunci când îl văzu apropiindu-se pe Radu Borali. În mâna acestuia lucea sinistru un revolver cu butoi, din cele de care mai vedeai doar la muzee şi prin filme. Se uită în gaura ţevii acestuia şi aproape că văzu glonţul venind, iar zgomotul şi durerea care-i pătrunseră în creier prin orbita ochiului stâng, îi risipiră întregul lui univers de vise şi toată existenţa lui de spaime. Muncitorii rămaseră cu gurile căscate, privind la ofiţerul cu revolverul fumegând în mână şi la proaspătul şef de depozit prăbuşit în propriul sânge şi în noroiul clisos de pe podele… În momentul următor îl văzură pe tânărul ofiţer ducând revolverul spre piept, cu ţeava proptită în plagbanda care arăta numărul şi felul decoraţiilor primite. Glonţul sparse în bucăţi simbolul unor merite trecute, împărţind în bucăţi inima lui Vlad Borali, ofiţer al Flotei Militare Române şi victimă al Securităţii şi Partidului Comunist…

Follow @divertisment