Timişoara

Plecase la Timişoara însoţit de Ramona, mânat din spate de aceeaşi patimă arzătoare care-i marcase întreaga viaţă. Avea, deja, vechime, aici, în oraşul de pe Bega, se afla la începutul celui de-al doilea mandat de senator, de data asta de Timiş, văzuse născându-se şi risipindu-se partide mai mari sau mai mici. Cunoscuse satisfacţia muncii politice de pionierat şi învăţase să nu mintă niciodată, mai ales că-i ura de moarte pe mincinoşi. Ramona, pe care era conştient că o iubea din tot sufletul şi se ura că nu i-o putea spune de câte ori ar fi vrut, renunţase la munca politică şi era, acum, conferenţiar la catedra Facultăţii de Litere. Se iubeau cu patimă, dar nu-şi legalizaseră relaţia, niciunul dintre ei neavând curajul să propună o măsură atât de serioasă.

Găsise mulţi oameni dezamăgiţi, aici, în Banat, pe şi mai mulţi îi aflase descurajaţi, descumpăniţi oarecum, dar erau destui din cei determinaţi să contribuie la dezvoltarea judeţului. Se implicase în fel şi fel de proiecte, mai ales pentru atragerea investitorilor străini şi era din ce în ce mai bine privit de oamenii locului. Refuzase sistematic toate propunerile venite dinspre Bucureşti, indiferent cât de tentant sunaseră unele dintre ele, conştient de faptul că doar aşa, ca lider politic de linia întâi, putea fi satisfăcut. Îşi făcuse mulţi prieteni printre oamenii locului, dar nu-i uitase nici pe cei de departe. Acum stătea cu nea Ilie Toderaşcu, venit în vizită, pe terasa de la cofetăria Violeta, sorbind rar dintr-o cafea amară, aşa cum îi plăcea lui, şi trăgând, cu nesaţ, dintr-o ţigară lungă şi aromată, pe care o trăsese dintr-un pachet boţit, ca pe vremuri…

-          Frumos oraş, Radule, iar tu eşti acum un bărbat împlinit, aproape că nici nu mai semeni cu copilul căruia i-am dat eu primul cazarmament, pe şantier…

-          Multe s-au petrecut, nea Ilie, în vieţile noastre… Toate s-au schimbat, şi oamenii şi locurile şi timpurile sunt altele!

-          Aşa este, Radule, dar cel mai mult mă bucur că ţi-ai găsit calea! Poate că nu până la capăt…

-          Cum nu până la capăt?

-          Ca să fii un bărbat împlinit, trebuie să ai măcar un copil, nimeni întreg la minte şi la trup nu-şi doreşte altceva!

-          Poate se va întâmpla şi asta, ba chiar cred că are să se întâmple, dar, cu siguranţă, va mai trece un timp până atunci…

-          Parcă ţi-ar fi frică, Radule…

-          Cu siguranţă, îmi este. Când îţi petreci copilăria acolo unde mi-am petrecut-o eu, în mod cert nu te gândeşti prea des la posibilitatea de a avea, vreodată, copiii…

-          Timpul este cel mai bun doctor, Radule, în mod sigur, el le vindecă pe toate…

-          Să lăsăm astea, atunci, nea Ilie, pe seama timpului! Mai bine, spune-mi, ce mai faci dumneata? Din câte ştiu, şantiere nu prea mai sunt prin ţară, iar vechiul nostru trust s-a desfiinţat şi multe din cele construite de noi, au ajuns, dezmembrate, dezarticulate şi transformate în calupuri de fier vechi, conform unei indicaţii preţioase a omului fără gât, la topitorie…

-          Aşa cum îţi spuneam, m-am dus la Severin, la mătuşa mea. Ea s-a stins, săraca, acum doi ani, iar eu am rămas cu căsuţa, cu câinele şi cu via. Mi-am găsit serviciu la un punct termic, muncă de boier, la căldurică, cu treabă puţină şi leafă sigură.

-          Exact aşa cum ţi-ai dorit!

-          Da, la două case de mine, o familie de tineri a deschis o prăvălie şi o mică cârciumioară. Curtea şi grădina gospodăriei le-au transformat în terasă şi îi ajut şi eu cu tot ce pot, că văd că-s harnici şi vor să dea înainte.

-          Nu ţi-ai pierdut vocaţia de protector al celor tineri…

-          Nici nu vreau să mi-o pierd! Cred că în fiecare dintre voi o văd pe Constantina mea… Poate că aşa mi-a fost mie sortit, să ajut copiii altora…

-          Aşadar, când am să vin să te vizitez, am să te găsesc în spatele tejghelei?

-          Ei, nici aşa! De vorbă cu vreun consumator, la masa mea, de sub cireşul cel bătrân, poate…, dar cu tejgheaua şi cu negoţul se ocupă ei, cei tineri… După atâţia ani de şantier, nu-mi prea mai vine la îndemână să stau în picioare. Simt junghiuri de ani mulţi, în picioare şi în spate…

-          Nu te-am auzit niciodată văitându-te…

-          Ce folos aş fi avut?

-          Poate că niciunul, dar cu siguranţă m-aş fi interesat de vreun doctor capabil, am fi găsit vreun remediu, nu poţi să stai aşa…

-          Radule, ăsta este preţul pe care-l plătim pentru frumuseţea tinereţilor noastre, şi-crede-mă-este un preţ mic! M-am dus şi eu pe la doctori, am fost prin staţiuni, durerile vin şi pleacă, nu-i dracul chiar atât de negru…

-          Cum vrei dumneata, nea Ilie, dar eu tot cred că ar trebui să ai mai multă grijă de dumneata…

-          Mai important, Radule, decât junghiurile mele, este că mi-am găsit liniştea…

-          ???

-          Am fost în satul meu, părinţii mei au murit acum câţiva ani, iar eu mi-am găsit una dintre surori, cea care a rămas, acolo, în sat! Cealaltă este căsătorită şi are familie închegată, la Hunedoara. Soră-mea asta, Dumitra, de la ţară, nu putea să plătească taxa de succesiune după bătrânii noştri, şi să devină deplină proprietară, fără semnătura mea. Am mers acolo, să rezolvăm problemele, i-am cedat şi casa pe care o construisem eu…, am fost şi la cimitir.

-          Pentru prima oară, de la moartea Constantinei?

-          Da, pentru prima oară. Am găsit mormântul îngrijit, cu flori proaspete la cap, copiii Dumitrei, nepoţii mei, trecuseră pe acolo. Am şi plâns ceva timp, m-am liniştit, acum pot să spun că sunt împăcat. Am văzut şi mormintele părinţilor şi pe cele ale socrilor…, am văzut şi Lunca Motrului, locurile în care am copilărit şi care sunt aproape neschimbate…

-          De fosta dumitale soţie, ai aflat ceva?

-          S-a liberat cu mulţi ani în urmă, dar s-a pierdut în lume, nu s-a întors niciodată în sat, nimeni n-a ştiut să-mi spună nimic despre ea… Oamenii aproape că au şi uitat-o!