Stăteau în curtea căsuţei din Turnu-Severin, Radu Borali şi Ilie Toderaşcu, la începutul unei toamne blânde, aşa cum fuseseră atâtea, stând de vorbă, ca de atâtea ori… Un vin rubiniu se încălzea în cana de sticlă ieftină de pe masa acoperită cu o faţă de masă de casă, moştenire probabilă de la fosta stăpână a gospodăriei, mătuşa fostului gospodar de şantier…

-          Ne tragem ca apele, în matcă, Radule, numai tu nu-ţi găseşti liniştea…

-          Ba mi-am găsit-o, nea Ilie! La sfârşitul anului, mă însor cu Ramona, pentru celelalte mai este vreme. În ce priveşte situaţia politică, asta nu-i o stare pe care s-o rezolv singur. Mai bine hai să împrospătăm vinul ăsta, din pahare…

-          Mă refeream la neliniştea în ce priveşte tragedia părinţilor tăi. Ai mai aflat câte ceva?

-          Nu, nici nu am vrut să fac investigaţii pe tema asta. Până acum, eforturile mele, de a afla adevărul, au fost minime, aşa că sunt hotărât să aştept, în continuare… Sunt convins, că la vremea potrivită, voi afla totul… De ce aş grăbi lucrurile? Ce aş putea să fac? Poate că vinovaţii sunt morţi de mult timp. Să mă răzbun pe urmaşii lor? Să fac fiii să plătească pentru greşelile părinţilor? Mi s-ar părea melodramatic şi total nepotrivit…

-          Pe Ileana ţi-o mai aminteşti?

-          Cum să nu… Nu am memoria chiar aşa de scurtă, nea Ilie, iar Ileana chiar a însemnat mult pentru mine. A trecut mult de atunci… Ce mai face?

-          A ajuns una dintre cele mai feroce afaceriste de aici. Are o firmă de construcţii, semn că s-a îndrăgostit, pe viaţă de şantier şi de şantierişti. S-a căsătorit cu pămpălăul acela de Trandafir, stagiarul venit de prin Caraş… Ajutaţi de un doctor care a ajuns senator, cred că îl cunoşti, că este coleg de-al tău, de partid, a cumpărat fostul trust de construcţii… A vândut utilajele la fier vechi şi a câştigat câteva licitaţii, aşa cum se face peste tot…

-          Cum s-a făcut, nea Ilie, de-acum încolo lucrurile s-or îndrepta până la urmă…

-          Va mai curge apă pe Dunăre, Radule…

-          Cert este că lumea nu mai este aşa îmbrobodită, precum spui. Un ziarist de pe-aici, Alexandru Gensina, cu care mai stau de vorbă câteodată, i-a luat seama şi a început o campanie de presă împotriva ei…

-          Şi nu l-a cumpărat? Nu, omul a fost mare pe la Bucureşti, s-a tras acasă, nu este bogat, dar nici fomist nu este, aşa că nu are loc de întors… A pus ăsta tunurile pe ea şi afacerile au început să nu-i mai meargă ca înainte…

-          Prietena ei, Mihaela, aia cu tatăl colonel de securitate, ce mai face?

-          La început nu prea ştiam despre cine era vorba, dar pe urmă am aflat…

-          Cum aşa?

-          Este o poveste lungă şi am să ţi-o spun. Dar mai bine, hai să ne mutăm la terasa tinerilor mei prieteni, am tabieturi, ce vrei, sunt om bătrân!? Acolo cântă şi vreo doi lăutari, din scripcă şi acordeon, ca pe vremea copilăriei mele, şi mai am şi câţiva prieteni, care, dacă nu mă văd în fiecare seară, intră la bănuială…

Ieşiră din curtea supusă de mireasma florilor de început de toamnă, mai ales regina nopţii începuse să se destrăbăleze după apusul soarelui, şi intrară într-o terasă amenajată rustic, la două gospodării distanţă. Cele câteva mese erau amenajate de felinarele electrice, dar cu aspect rustic, agăţate prin pomi şi pe gardul din stinghii împletite artistic. Dintr-o căruţă de demult, cu oiştea sprijinită pe un butuc, se revărsau valuri de petunii înflorite. Cei doi lăutari îşi începuseră programul şi intrarea celor doi vechi prieteni fu întâmpinată cu saluturile oamenilor care deja se aflau acolo, sorbindu-şi băuturile ieftine, pe potriva pensiilor sau a salariilor lor, de oameni obişnuiţi. Ilie Toderaşcu îl prezentă pe Radu tuturor şi luară loc la o masă aranjată imediat de cei doi tineri proprietari.

-          Nea Ilie, zise tânăra femeie, avem mititei proaspeţi şi cârnaţi şi câţiva caraşi măricei, aduşi de prietenul nostru de la Şviniţa. Dacă vă e foame…

-          Adu de toate, Nicoleto, vorba lungă şi vinul bun fac foame oricui, iar domnul senator e un om obişnuit, nu-i fac greaţă bunătăţile de care ai pomenit…

-          Şi cum ziceai, nea Ilie, cu Mihaela, fata securistului, ce s-a întâmplat?

-          Ea reprezintă, poate, singura poveste cu adevărat picantă, de după Revoluţie. Cu puţin timp înainte de decembrie 1989, se măritase cu un ofiţer de Miliţie, ceva mai bătrâior decât ea, un tip lacom şi nu tocmai curat, care avea, evident, nevoie de sprijinul proaspătului său socru… Omul este şi acum pe aici, trecut în rezervă, evident. Mihaela era profesoară la cel mai vechi şi mai prestigios colegiu din oraş, dar, în paralel, avea şi un magazin cu cosmetice şi bijuterii.

-          Ingenioasă femeie!

-          Aşa este, numai că totul s-a sfârşit rău pentru ea…

-          În ce fel?

-          La toate zilele de 1 şi 8 Martie, plus de ziua ei de naştere, le spunea elevilor cam ce cadou şi-ar dori, atât ea cât şi multe alte colege de-ale ei, profesoare. Cadourile trebuiau cumpărate, evident, de la magazinul ei…

-          Nu mă aşteptam la altceva de la ea…

-          Câţiva părinţi, cu posibilităţi materiale mai reduse, dar cu copii strălucitori, au reclamat-o şi cum autorităţile locale nu luau măsuri, au ajuns pe la Bucureşti cu jalba-n proţap. În plus, o televiziune locală s-a ocupat intens de caz şi Mihaela a trebuit să-şi lichideze afacerile şi să plece. Acum aud că este pe undeva, prin Canada…, cine ştie cu ce potlogării s-o ocupa şi pe acolo…

-          Dar ziarele, ele nu au luat atitudine? Ziaristul de care îmi vorbeai…

-          Alexandru? El încă nu se întorsese de la Bucureşti, sau de pe unde hoinărise… Ceilalţi au tăcut, familia ei avea destulă putere aici, pentru a-i intimida…

-          Fostul ei soţ, inginerul trimis la Canal, nu s-a mai întors?

-          Ba da şi încă cu zgomot mult…

-          Ce zgomot?

-          Socru-su, după ce s-a dat la fund o vreme, când a crezut că lumea l-a uitat, a scos iar capul la lumină, ca şarpele când dă căldura… Numai că Melinte se întorsese în oraş şi acum era un fel de lider de sindicat pe la şantierul naval. Tatăl Mihaelei ajunsese şef de cabinet la senatorul Mânzatu…

-          Omul Zâmbăreţului?

-          Sigur că da. La o grevă a muncitorilor de la şantierul naval, că venise un om de-al ăstora, de erau la putere, să cumpere şantierul, tatăl Mihaelei s-a dus, în numele şefului lui, Mânzatu, să negocieze cu muncitorii, să-i lămurească şi să aplaneze conflictul… Oamenii erau şi aşa înfierbântaţi, iar când a mai ieşit şi Melinte şi a început să ţipe: „Fraţilor, ăsta este unul dintre cei care ne băga părinţii în puşcărie şi ne trimitea la Canal!”, atât le-a trebuit. L-au bumbăcit bine, au rupt hainele de pe el şi l-au uns cu vaselină şi ulei ars. Abia a scăpat, putea să iasă urât rău de tot, mai ales că unii voiau să-i bage mapa cu acte într-un loc, ştii tu… De atunci, stă în casă, rar îl mai văd pe la piaţă, dar se fereşte să fie recunoscut…

-          Ştii cum este, nea Ilie, vine o vreme a plăţii…

În restul serii, până spre miezul nopţii, au mâncat din mititeii şi cârnăciorii aspriţi de fumul grătarului şi caraşii aduşi de Şviniţa, uşurând mistuirea acestora cu un vin alb, subţire şi parşiv ca Mihaela, fiica securistului de care vorbiseră toată seara. Le cântară lăutarii la masă şi închinară cu oamenii, pentru pomenirea celor de demult şi în cinstea unor vremuri îmbelşugate, ce au să vină! Plăcerea acelei seri le fu spartă de un ins hirsut, cu hainele zdrenţuite şi barba neîngrijită care se aşezase pe vine, pe trotuar. Crezându-l un cerşetor, Nicoleta îi duse ceva de mâncare, dar individul ceru de băut şi femeia se depărtă, blestemând obrăznicia cerşetorilor. Mai târziu, de acolo, de pe trotuar, se ridică vocea cerşetorului, încurajată de rachiul oferit de un consumator mai generos:

-          Feriţi-vă de vremurile când vor apărea falşii prooroci, care vor propovădui noile semne, neînţelese până atunci! Vai de popoarele care i-au alungat pe profeţii cei adevăraţi, pentru că nu va avea cine să le desluşească semnele şi vor crede în falsele propovăduiri! Unde vă sunt profeţii cei adevăraţi? I-aţi ucis cu pietre sau i-aţi alungat în pustiu? Vai vouă, zic, vai vouă…

Follow @divertisment