Era ultima zi a vacanţei lor la mare. Chiar dacă îi plăcea Litoralul, era hotărât să nu mai revină aici; îl dezamăgiseră serviciile proaste şi preţurile uriaşe. Pe de altă parte, mai era şi o anume superficialitate şi obrăznicie a personalului insuficient pregătit, care îl punea pe gânduri. Gata, de la anul vor petrece vacanţele în străinătate! Voina îl avertizase că un concediu pe litoralul croat este mai ieftin şi mult mai plin de satisfacţii, mai relaxant, oricum…

Vremea era frumoasă, dar nu avea chef de plajă, aşa că o lăsă pe Ramona să se prăjească la soare şi plecă în oraş, atras de nici el nu ştia ce. În cele din urmă, după ce hoinări în neştire, după orele prânzului ajunse la restaurantul acela, „La Colonade” de lângă poarta 2 a portului. Îi venise foame, aşa că intră şi se aşeză la o masă din terasa aproape pustie. Seara, locul era foarte animat, dar acum părea părăsit… Comandă un grătar de vită şi o sticlă de vin roşu, apoi îşi aprinse o ţigară, aşteptând să i se pregătească mâncarea. Atunci se apropie de el un bărbat destul de aproape de vârsta de 60 de ani, foarte bine îmbrăcat, tuns şi ras îngrijit, atent, ba chiar cu o anumită furie, s-ar fi putut spune.

-          Vă rog să mă scuzaţi că vă inoportunez, domnule senator…

-          Mă cunoaşteţi?

-          V-am văzut la televizor şi sunt obişnuit să reţin chipurile şi numele oamenilor. De mult voiam să vă întâlnesc.

-          De ce?

-          Numele meu este Adrian Marinescu şi am fost ofiţer de Securitate, apoi la SRI. În urmă cu trei ani, am trecut în rezervă şi am înfiinţat o mică firmă de curierat rapid.

-          Nu văd ce legătură am eu cu treaba asta…

-          Poate că ar fi trebuit să aştept până vă serveaţi masa, dar m-am temut să nu intervină ceva şi să fiţi nevoit să plecaţi. Sunt convins că nu mi s-ar mai ivi altă ocazie să vă abordez…

-          Dar spuneţi odată, lăsaţi delicateţurile!

-          Eu sunt ofiţerul de Securitate care a fost trimis să-l aresteze pe Vlad Borali, tatăl dumneavoastră, în seara zilei de 23 august 1963. Eram proaspăt sublocotenent pe atunci şi asta, exceptând zilele când eram ofiţer de serviciu, a fost prima mea misiune…

-          Şi credeţi că este un lucru demn de laudă?

-          Nu, bineînţeles, era doar o misiune de rutină, dar eu nu m-am limitat la atât.

-          O să-mi spuneţi acum că l-aţi şi bătut pe tatăl meu, că l-aţi văzut plângând…

-          Nici pe departe, de altfel căpitanul Vlad Borali nu era omul pe care să-l vezi plângând. Nu asta vreau să vă spun, ci să vă dezvălui tot ce s-a întâmplat atunci, ce anume a dus la arestarea tatălui dumneavoastră, cine se face vinovat de asta, cum şi de ce s-a sinucis mama dumneavoastră, ce a contribuit la nenorocirea familiei Borali şi ce s-a întâmplat cu vinovaţii…

-          Adică vreţi să spuneţi că aceştia au şi plătit, deja?

-          Absolut! Le-am urmărit viaţa pas cu pas, recunosc, din curiozitate, fie doar şi pentru faptul că am fost profund marcat de tragedia familiei dumneavoastră…

-          Să auzim, atunci…

Timp de mai multe ore, Adrian Marinescu povesti, cu lux de amănunte, tot ceea ce Radu Borali voia de mult timp să afle. Vorbele povestirii fostului securist îl loviră cu putere, ca o piatră colţuroasă, direct în piept şi plânse, fără lacrimi, doar în sufletul său, aşa cum numai bărbaţii ştiu să o facă. Grătarul se sleise demult, Marinescu plecase, iar Radu continuă să bea, supravegheat de la o masă mai depărtată de doi oameni ai SPP-ului. Un lăutar ţigan, cu un acordeon negru şi impunător sprijinit pe abdomenu-i proeminent, veni lângă masa lui şi-i cântă, cu foc şi patimă:

„De-oi muri, m-or pune-n groapă…/lume, dragă lumeeee…/ şi la cap mi-or pune-o piatră,/lumeee, dragă lumeee…” Într-un târziu, spre uşurarea celor doi spp-işti, Radu îl răsplăti cu generozitate pe lăutar, plăti consumaţia şi plecă spore hotelul unde Ramona îl aştepta cu bagajele făcute. Abia la pieptul ei, ghemuit ca un copil speriat, plânse cu lacrimi adevărate, ca într-un îndelung aşteptat parastas, repetându-i iubitei lui, cuvânt cu cuvânt, toată povestea tragică a părinţilor săi, aşa cum o aflase de la Adrian Marinescu…

Sigur că îşi amânară plecarea programată pentru a doua zi, iar Radu răsturnă cerul şi pământul, dezmorţindu-i pe funcţionarii primăriei, împuţinaţi de concedii şi vremea bună, ca să afle unde sunt mormintele părinţilor lui. Trecuseră mulţi ani şi registrele se pierduseră, ba chiar exista teama ca, ajunse la mare preţ, trupurile părinţilor săi să fi fost exhumate, iar locurile de veci, vândute… Nu era, însă aşa, în cele din urmă fură găsite şi aproape de orele serii, Radu şi Ramona merseră la mormintele celor ce atât de mult se iubiseră, Vlad şi Belona Borali. Se aflau într-o margine a cimitirului militar şi nu arătau aşa de rău cum crezuseră ei. Un gropar bătrân le povesti cum văduva unui fost subofiţer de Miliţie, Nicolescu, parcă, le îngrijise până anul care trecuse, dând de pomană groparilor şi îngrijitorilor ca să aibă grijă de cele două morminte. Era bătrână şi se vedea că nu are să mai poată veni mult timp de acum încolo să se ocupe de cele două morminte… Ramona aşeză două buchete de flori de nufăr, albe şi cărnoase, pe cele două morminte, iar lujerele se împletiră rapid, atinse de lumina şi căldura soarelui, ca-ntr-o logodnă târzie… Stătură mult aşa, ţinându-se de mâini, doi îndrăgostiţi la capul altor doi iubiţi care nu mai erau… Plecară a doua zi, către oraşul care îi adoptase, deocamdată, iar Radu fu uimit să constate că se simţea mult mai liniştit şi că, parcă, zbuciumul continuu care îl caracteriza, se risipise…

Follow @divertisment